Postul quality furajat din încasările cablistului Teszari a dat cu calitatea-n fasole la momentul astral în care o fătucă l-a întrebat pe Marian Munteanu dacă nu cumva se afla, și el, prin Piața Universității, atunci când minerii s-au apucat să facă teste de anduranță la ciomegele din dotare pe spinările bucureștenilor.

Sigur că prestația don’șoarei e marcată de prostie crasă (pentru că n-a avut prezența de spirit să nu se aventureze pe un teritoriu necunoscut) și de un vid de cultură profesională – rămâne de văzut dacă imputabil numai ei, sau ei și școlii prin care a trecut.

Sigur că nu e singura gafă răsunătoare pe TV în deceniul curent sau în acest început de secol. Un concurent direct ar putea fi „președintele Norvegiei”, buna cunoștință a Elenei Udrea, developată în toată nuditatea ei intelectuală de Robert Turcescu pe vremea când acesta din urmă făcea emisiuni la Realitatea TV.

Turcescu însuși a fost „făcut”, profesional, la pielea goală, în propria emisiune, de Cristian Sima, care l-a întrebat de la ce vine acronimul CNN. Evident, Turcescu, fost profesor de jurnalism, între altele, n-a știut…

Însă chiar dacă momentul de glorie grotescă a fătucii de la Digi se va atenua la orizontul lui azi-mâine, fenomenul ițit în spațiul public precum un deget cu bătături printr-un ciorap rupt la o serată simandicoasă e, de fapt, unul peren și cu istorie.

Calitatea dezastruoasă a noilor generații de „ziariști” e binecunoscută și puțin comentată.

Puțin comentată, pentru că au mai rămas puțini ziariști din generația veche suficient de vizibili și independenți, dispuși să abordeze această plagă.

Puțin comentată, pentru că actualii diriguitori ai presei sunt cei care au inspirat, inițiat și instituționalizat recrutarea de nulități cuvântătoare pe post de ziariști. Respectivii diriguitori – directori, redactori șefi, responsabili editoriali etc – au procedat astfel în conformitate cu noua paradigmă a jurnalismului încălecat de patroni-infractori, ce au nevoie de proști care să-i slujească fără să pună întrebări.

Parafrazând monologul lui Redrick Schuhart imaginat de Frații Strugațki (în „Picnic la marginea drumului”), reamintesc că nu se-ntâmplă prea des, astăzi, ca beginner, să găsești un job în jurnalism. Iar să găsești unul plătit se întâmplă rar de tot.

Dând la o parte pilele și copiii de bani gata care ar aduce cash de-acasă, numa’ să aibe loc să-i amestece ness-ul asistentei care-i aduce încălțătorul de pantofi unui capatos, profilul de succes selectat pentru job dintr-o coadă lungă de tineri wannabes arată în felul următor: cu foamea-n gât, cu zero scrupule, dispus să facă, literalmente, orice-i cere șeful, cu memoria peștilor și maturitatea responsabilă a unui sugar. Dacă e fată-candidat, cracii lungi și buzele botoxate reprezintă un avantaj.

Cum? Ce-ați zis? Am descris profilul killerului aspirațional care tânjește să intre într-un clan interlop? M-am apropiat periculos de profilul târfuliței aspiraționale la vânătoare de fotbaliști de divizie B prin cluburile din Capitală?

Păi, stimații mei cititori care ați rezistat până aici acestui rant, EXACT asta caută, azi, diriguitorii presei. Sigur, generalizările sunt periculoase. Însă chiar dacă mai există, pe ici, pe colo, firme care (pretind că) dau câștig de cauză deontologiei și sanității profesionale în materie de recrutări, trendul general în presa mainstream e acela de vi l-am descris mai sus – fomist, iresponsabil, eventual botoxat și fără de memorie. Și acest trend împute climatul profesional așa cum împute un commando de vidanjori în exercițiul funcțiunii un cartier întreg, oricâte șervețele parfumate și-ar pune la nas bieții rezidenți.

Citeam zilele trecute despre cum natura ne-a dat încă o lecție: anemonele de mare sunt ființe virtualmente nemuritoare, cu un sistem nervos rudimentar, dar eficient, cu un orificiu buco-anal de asemenea eficient și cu rată de refresh celular care face ca, azi, ființa respectivă să nu mai aibă o singură celulă veche din setul de acum două săptămâni. Și, evident, fără creier, deci fără memorie.

Dacă absența creierului și, implicit, a memoriei se numără printre condițiile necesare tinereții veșnice, atunci junk-jurnalismul este exact în pole-position pentru nemurire. Actuala garnitură de reporteri și prezentatori, ușor de împrospătat cât timp prezervi „criteriile” de angajare, mai trebuie sprijinită de un sigur factor: un public TV – restrâns față de potențial, dar fidel și tributar doar biologiei – format exclusiv din cretini captivi într-un azi perpetuu.

Văzând, mai târziu în cursul zilei, armata de pomanagii cu drept de vot de la poarta femeii Zăvoranu, mediatizați plenar de România TV și de B1, am înțeles cât de puțin mai avem până acolo.

Și am mai înțeles că ăia care lăcrimează pe trupul vivace, dar scrofulos, al unei meserii cândva frumoase până și pe aceste meleaguri, nu mai au nicio scuză pentru faptul că încă se uită la televizor sau pentru faptul că încă se mai află în țară.

In foto: imagini de la Mineriada din 1990, Oana Zamfir, prezentator Digi24 până miercuri, 21 octombrie și oameni așteptând pomană în fața vilei din Afumați care a aparținut defunctei mame a Oanei Zăvoranu

Acest articol este proprietatea Pagina de Politică și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

digi 24gafăjurnalismMarian Munteanumass-mediaminieriadăZăvoranu