mineriadaJustiţia română are o nouă ocazie de a dovedi că asupra ei nu mai planează umbra fostei Securităţi şi că a devenit cu adevărat independentă, scrie presa de la Berlin.

Remarca nu este ocazionată de valul de arestări printre liderii politici de la Bucureşti, ci de faptul că, sub presiunea CEDO, autorităţile judiciare din România au redeschis dosarul mineriadei din iunie 1990.
Marţi, 10 februarie, Înalta Curte a fost chemată să valideze acţiunea Parchetului. Pe lista celor vizaţi în trecut s-au aflat Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, Mihai Chiţac, Victor AtanasIe Stănculescu, Vasile Dobrinoiu, Corneliu Diamandescu şi Emil (Cico) Dumitrescu.

Câtă vreme Ion Iliescu s-a aflat la putere, anchetarea Mineriadei era de neimaginat, pentru că versiunea oficială culpabilizase victimele şi îi elogiase pe agresori.

Iar după încheierea celui de-al doilea mandat al lui Iliescu, procurorii, despre care s-a spus că au păstrat o parte din vechile dependenţe politice, au tergiversat cercetările cât au putut. Aparent, obiectivul lor principal nu a fost tragerea de timp, ci minimalizarea evenimentelor şi încadrarea juridică a faptelor în capitole prescriptibile.

Omorul, furtul, jaful, violenţele stradale, considerate separat, par infracţiuni prescriptibile. Dar dacă sunt privite în contextul lor mai larg, ele se dezvăluie ca încălcări brutale ale drepturilor omului, care nu mai beneficiază de nicio prescriere.

În presa românească a epocii s-a vorbit despre ”pogrom”. Iar într-o opinie separată, judecătorul CEDO Pinto de Albuquerque, nemulţumit de tonul prea rezervat al Marii Camere, a calificat evenimentele din 1990 ca fiind ”o represiune sălbatică şi barbară”, în cadrul căreia ”masacrul, tortura, persecuţiile şi tratamentele inumane împotriva civililor” sunt doar părţi constitutive. Judecătorul n-a utilizat termenul ”pogrom”, dar descrierea, după cum vedem, seamănă destul de bine.

Decizia Marii Camere a CEDO a reţinut imprescriptibilitatea unor fapte cum ar fi tortura dar a pierdut, totuşi, ceva pe parcurs: minerii nu au lovit ”la întâmplare”, aşa cum se repetă des, cu intenţia de a dovedi amploarea şi brutalitatea acţiunii represive, ci, de cele mai multe ori, şi-au ales ţintele. Minerii au părut să acţioneze având în minte portretul-robot al ”intelectualului”, ”studentului” sau în general al tipului ”urban”, ”individualist” şi, prin urmare, ”subversiv” şi ”nociv” pentru consensul popular instituit în jurul FSN.

Ei au acţionat selectiv, chiar dacă de multe ori şi-au greşit ţintele. Scopul explicit al intervenţiei lor era descurajarea oricărei forme de contestare a puterii instituite şi, prin urmare, au atacat nu toate clădirile „în mod indistinct”, ci locurile simbolice ale Opoziţiei, sediul PNŢCD, Universitatea sau sediul ziarului România Liberă. În această lumină, responsabilitatea liderilor FSN din 1990, chiar dacă nu au premeditat fiecare detaliu, este dincolo de dubii.

În mod normal, conform comentariilor din presa germană, fostul preşedinte Ion Iliescu ar trebui să devină acuzatul principal în acest dosar, pentru că el a prezidat şedinţele în care s-a luat decizia reprimării manifestanţilor şi în care a fost organizată aducerea minerilor la Bucureşti. Alături de Iliescu ar putea fi invocaţi – unii, post mortem –  toţi cei cu înalte atribuţii în stat la vremea respectivă: premierul Petre Roman, generalul Mihai Chiţac (decedat), procurorul general Gheorghe Robu (decedat), generalul Victor Atanasie Stănculescu, generalul Corneliu Diamandescu şi alţi câţiva printre care şeful Securităţii ”rebotezate” – SRI, Virgil Măgureanu.

iliescuRămâne de văzut cum va fi abordată ancheta. Să observăm însă că decizia CEDO pune accent pe faptele individuale care, deşi sunt considerate, de astă dată, imprescriptibile (tortura, de exemplu), nu trimit obligatoriu la responsabilitatea politică cea mai înaltă.

CEDO a adus un progres indiscutabil în această cauză, provocând redeschiderea dosarului, dar a părut să neglijeze imaginea de ansamblu, ceea ce va permite şi justiţiei din ţară să evite, eventual, condamnările la cel mai înalt nivel.

Dacă tortura, persecuţiile şi toate acţiunile bestiale îndreptate împotriva opozanţilor sau a unor trecători oarecare nu sunt tratate, în mod consecvent, ca parte dintr-o represiune organizată de stat şi ca detalii dintr-o crimă mai amplă, atuncii liderii politici vor scăpa, încă o dată, nepedepsiţi.

Relatare din Germania de la corespondentul www.paginadepolitica.ro, Andreea POCOL Andreea Pocol

Acest articol este proprietatea Pagina de Politică și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Votează: Foarte slabSlabMediocruBunFoarte bun (1 voturi, media: 1,00 din 5)
Se încarcă...

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll to top