Dintre mesajele citite, duminică, de Ziua Mondială a Libertăţii Presei, le-am dat la o parte pe cele seci sau mustind de formalism ipocrit. Pe cele care propagă truisme de genul „ce bine ar fi să nu fie rău” le-am tratat cu un zâmbet trist. Pe cele de la sindicatul breslei le-am citit cu atenţie, de două ori chiar, pentru că o parte dintre problemele semnalate acolo (în special cele de la Radioul public) anticipează o criză şi mai mare în presa controlată de stat.

Faţă de mesajul absent, care n-a venit din partea preşedintelui Băsescu, am toată înţelegerea. În fond, fostul preşedinte este un control-freak şi are o natură conflictuală, aşa că, în situaţia actuală, lipsa unui mesaj pentru o presă cu care se află în război era, probabil, cel mai diplomatic lucru pe care domnul Băsescu îl putea face. (Notă: acest comentariu ţine cont de realitatea că Traian Băsescu nu a transmis niciun mesaj ziariştilor de ziua lor până la ora publicării acestui material. Dacă un mesaj va fi transmis ulterior, voi face cuventele rectificări şi voi prezenta scuze.)

Însă mesajul a cărui absenţă am resimţit-o cel mai acut a fost cel care ar fi trebuit să invoce adevărata, principala cauză a dezagregării presei române pe multiple planuri – încredere, business, standard profesional.

CMAdevărata cauză a crizei, despre care timizii noştrii noştri analişti sau formatori de opinie evită/n-au chef/le e teamă să vorbească este una patronală.

Sigur că există şi altele, cum ar fi cele generale, care ţin de climatul fiscal. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, presiunea unui sistem suprafiscalizat este resimţită de toate ramurile economiei. De la caz la caz, de la un domeniu de activitate la altul, unele firme reuşesc să supravieţuiască, altele fac şi profit şi îşi fidelizează clientela. Iar altele se duc la fund. În mass-media, trendul general este specific entităţilor din ultima categorie: când spui „presă”, azi, e ca şi cum ai spune „piederi, venituri inconsistente, ajustare de rate-card, restructurări, insolvenţă, faliment” într-un singur cuvânt.

Revin: adevărata cauză este una patronală. Răzvan Corneţeanu, un manager de presă care ar putea povesti la orice oră despre business-ul de media lucruri cu mult mai interesante decât cele pe care le înşir eu aici, a avut în anii din urmă o formulare memorabilă:

Bogaţii patroni ai săracelor firme de presă” (scuze pentru citarea nu tocmai exactă, dar garantez că acesta era sensul expresiei.)

Ce va să zică asta? Asta va să zică faptul că zişii patroni, responsabili de jure sau de facto pentru cum şi-au folosit capitalul, au lăsat impresia, prin acţiunile şi strategiile lor, că au privit ÎNTOTDEAUNA presa ca pe o industrie-accesoriu al adevăratului lor business.

Cu vagi excepţii, şi alea discutabile, ei n-au avut niciodată interesul real ca ziarul, televiziunea sau grupul de presă aflat în proprietate să devină o entitate solidă din punct de vedere economic, independentă editorial şi cu un standard profesional onorabil.

Cazuri tipice, de manual (un manual inexistent, dar poate îl va scrie un istoric din viitor), pentru ADEVĂRATUL business al mogulilor autohtoni:

1) să facă afaceri cu statul, în paguba statului, în domenii non-media, presa având rol de măciucă, de instrument de presiune şi şantaj. Cât investeşti într-o măciucă? Atâta cât să nu crape. Şi în niciun caz n-o duci la şcoala de bune maniere.

2) să facă PR unor politicieni dubioşi, banii, de asemenea, dubioşi încasaţi de la respectivii politicieni pe diverse căi camuflate mai mult sau mai puţin abil ajungând să substituie în bună măsură veniturile dintr-o piaţă de publicitate sărăcită de criză. Şi ce dramă când politicienii n-au mai plătit, nu?

Să nu ne temem de cuvinte: patronii penali ai multor branduri media autohtone, prin slugile lor supuse sau doar incompetente, numite „manageri”, sunt responsabili pentru faptul că, folosind televiziunea sau ziarul sau grupul de presă precum clanurile interlope săbiile ninja, au pus publicul normal la cap pe fugă. Au rămas, astfel, cu publicul L.I.L.E. (Low Income, Low Education), altfel spus, câtimea manipulabilă cu efort minim, dar nu din cale-afară de atractivă – tocmai în virtutea puterii modeste de cumpărare – pentru cumpărătorii de reclamă.

O discuţie interesantă ar fi aceea asupra felului, licit sau nu, în care respectivii „patroni bogaţi de firme media sărace” şi-au dobândit capitalul din care au investit o parte (în general, o foarte mică parte) în mass-media. Nu voi iniţia eu o astfel de discuţie. Sunt destule astfel de informaţii încă disponibile în spaţiul public virtual. Şi există, încă, investigaţii de calitate făcute de ziarişti care au mers pe urma banilor unor moguli.

O discuţie despre mesajele comportamentale ale mogulilor merită însă măcar două-trei fraze, corespunzătoare următoarelor două exemple (oricând pot fi invocate altele):

SDCCât credit consideraţi că merită o presă finanţată de un fost băiat de cartier provincial, suspectat de legături cu SRI, şi care şi-a împrumutat amicul, om de încredere, cu fabuloasa sumă de 90 de milioane de euro pentru „proiecte investiţionale” nu foarte clar precizate?

Şi cât credit ar merita o presă jucată pe degete de un fost secretar general PSD, metamorfozat în om de bază şi, ulterior, trădător al PD, pe care însuşi Traian Băsescu l-a indicat, la un moment dat, drept „premiant al clasei politice româneşti”? (alături de Emil Boc, ca să fie poza completă:-)

Dacă faceţi greşeala să deschideţi TV-ul pe postul respectiv într-o zi ceva mai agitată din punct de vedere al evenimentelor, vă veţi lovi, inevitabil, de fotografia sa lipită de ecran, în timp ce o voce uşor viciată de sictirul omniscienţei debitează – oricare ar fi topicul – comentarii a căror pertinenţă nimeni din studio n-o va pune, vreodată, la îndoială. (Dacă poza şi vocea nu sunt prezente pe ecran, nu intraţi în panică; negreşit, prim-adjunctul acestui mogul vă va ferici în cursul serii cu un monolog de minimum 10 – 15 minute, de trei ori mai mult decât răposatul Paul Everac, pe vremuri, la TVR.)

Întrucât am scris, iar, mai mult decât mi-am propus, adresez eu mesajul absent în România de Ziua Mondială a Libertăţii Presei: fie ca presa să română să-şi recapete, cândva, în viitor, încrederea şi respectul publicului educat şi de bună credinţă. Fie ca acest public – care susţine mass-media în toate democraţiile consolidate – să se întoarcă cu faţa la o nouă generaţie de ziarişti, necontaminaţi de păcatele prezentului. Iar dacă pentru asta trebuie să dispară din piaţă branduri de media şi patroni de media, atunci aşa să fie. Chiar dacă acest moment va veni – dacă va veni – mult timp după ce sus-semnatul se va fi retras din branşă sau chiar din viaţă.

Acest articol este proprietatea Pagina de Politică și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Votează: Foarte slabSlabMediocruBunFoarte bun (1 voturi, media: 5,00 din 5)
Se încarcă...

Articole similare

11 Responses to De Ziua Presei | Bogaţii patroni ai presei sărace

  1. Florin spune:

    Eu nu sunt jurnalist, dar raportat la articolul d-lui Iclozan vreau doar sa spun ca exista si o categorie de angajati ai trusturilor de presa centrale sau locale care profita de acest statut (ca au legitimatie de ziarist) si exercita anumite presiuni mai mari sau mai mici, tacite sau exprese in diferite medii.

    Imi vine acum in minte domeniul invatamantului, mai ales la gradinita si clasele I-IV, unde copiii unor jurnalisti beneficiaza de un tratament preferential, intrucat directorul institutiei de invatamant este numit acolo politic si nu vrea sa se trezeasca cu vreun articol defaimator in presa, invatatoarea care strange mult discutatul fond al clasei il scuteste de plata pe copilul de ziarist, intrucat respectivul parinte i-a sugerat ca poate sa apara in presa informatii despre strangerea fondului, sau doar dascalul vrea sa evite astfel de situatii, chiar daca parintele ziarist nu i-a zis nimic, etc.

    Un alt exemplu ar fi a unor jurnalisti, mai ales din provincie, care se duc pe la diferite firmulite, societati comerciale mai mici si le „obliga” sa cumpere spatiu publicitar in publicatia pe care o reprezinta folosindu-se la fel, de calitatea sa, in sensul ca poate sa apara articole defaimatoare despre firma respectiva. Nu ma refer aici la acele dosare de santaj, cand mari societati sunt obligate sa plateasca spatii publicitare la tv, …

    Ca sa inchei, am vrut sa ma refer la acei jurnalisti, care profitand de statutul lor, dar si de slabiciunea celor de la care cer avantaje, stau in aceasta meserie pe salarii mici, cu presiuni de la sefi, doar ca da bine in societate, in general in orasele de provincie, sa fii ziarist descurcaret, care rezolva diferite probleme.

    • mm spune:

      Ce bine ar fi daca ai veni cu nume, date si fapte in loc sa arunci cu rahat in stinga si dreapta, improscind pe toata lumea…

      • Florin spune:

        Ceea ce am povestit mai sus sunt acte si fapte de care am luat la cunostinta ex proprii sensibus, nu am probe in acest sens. A fost ceva ce am auzit in anumite momente si aducandu-mi aminte am postat comentariul de mai sus.

        Nu m-am referit la „toata lumea”, ci doar la o categorie a breslei, folosind in text de fiecare data cuvinte precum „acei, unii”.

  2. Liviu Moldovan spune:

    As introduce, cu permisiunea ta, Iclo, un anumit aspect in aceasta discutie:

    Tu spui asa: “Sigur,existau si pe atunci organe de presa de partid (mai degraba ziare decat televiziuni) sau partizane, fiecare cu publicul sau. Dar isi RESPECTAU publicul.”

    Fara a dori nicidecum sa jignesc largi categorii de cetateni imi este, totusi, extrem de dificil sa nu constat faptul ca, acum, publicul cumparator de media, pe medie, parca nu mai este la fel de respectabil. Eu sper sa ma insel, dar zau ca asa imi par a sta lucrurile. Sigur, existau si in decada anilor 90 publicatii tabloide, insa ponderea lor era cu totul si cu totul alta fata de ceea ce vedem acum pe datele BRAT sau pe cele de audiente radio-tv.

    De la parafraza “Spune-mi ce citesti ca sa-ti spun cine esti” la “Spune-mi ce citesti ca sa-ti spun cine te-a facut sa devii asa”, pasul a fost facut, in opinia mea, de decidentii din media care au trecut, cu buna stiinta, catre noul concept al mediei din Romania de tabloidizare + (dez)informare controlata a propriului sau public.

    Cu alte cuvinte, media ultimilor 10-15 ani de la noi si-a faurit intentionat un public captiv, usor de controlat, de o (mai) slaba calitate. Pe cale de consecinta, mult mai putin respectabil decat cel din decada ’90. Consecintele: pe termen scurt, castig pentru actionarii din media. Pe termen mediu si lung, saparea propriei sale gropi.

    Si nu cred ca este vorba neaparat aici despre DDA vs. CIM (cu ale sale consecinte mai mult decat discutabile)… Sigur, conteaza si acest aspect, dar nu cred ca mai mult decat acela de a-ti indoctrina/dezinforma/deculturaliza propriul tau target de clienti, cu buna stiinta.

    Rezumand: in ansamblu, media plange acum de durere din cauza propriului sau glont tras in genunchi.

    P.S. In mod evident exista si exceptii. Notabile. Insa nu si suficiente. Eu sunt optimist si adaug: “deocamdata”.

    • Valentin Iclozan spune:

      Multumesc pentru comentariu, Liviu. Citindu-l, parca m-as citi pe mine in niste materiale (http://bit.ly/1IbYzXb , http://bit.ly/1GW3xUO , http://bit.ly/1bidHnF ) mai vechi:-)) Nu vad nicio contradictie intre ce ai scris tu si ce am scris eu. Sau, daca e sa facem o redefinire a categoriilor, OAMENI RESPECTABILI exista inca destui in Romania, doar ca multi au renuntat sa mai fie PUBLIC pentru o presa care-si bate joc de ei. Cine pierde pe termen lung? Evident, presa, pe seama creierelor neanderthaliene care au conceput strategia asta de tip alba-neagra.

      I-am raspuns mai jos unui alt cititor care m-a provocat (in sens benefic) sa povestesc despre perioada anilor ’90 – 2000: „Pot sa va spun ca in epoca pe care am invocat-o (1990 – 2000) nu a existat aceasta cantonare sinucigasa in zona publicului de acest tip. Publicul nu era prezumat a fi imbecil de catre ziaristi.”

      In rest, ca sa fiu si un pic didactic si pedagogic, nu as sfatui, azi, niciun tanar din Romania sa se faca ziarist in Romania. Nu neaparat din ratiuni financiare. E foarte adevarat ca, pentru a-si redobandi credibilitatea, scapand, eventual, de o parte dintre strigoii amorali din prime-time, presa romana are nevoie disperata de „sange proaspat”.

      Dar daca intra azi in sistem, sangele proaspat se strica. Eu as zice sa mai asteptam un pic, iar organismul bolnav sa se curete de tumori si ulceratii.

  3. Mihaela spune:

    In sfarsit cineva spune un adevar. Un adevar poate trist, poate alarmant, poate exasperant, poate… SIGUR toate catestrei laolalata. Nimic consistent nu si-au dorit „bogatii patroni” a fi practicat in „presa saraca”. Nimic din ce ar trebui sa fie o presa normala din Europa intr-o tara normala (cum ne dorim a fi) din Europa. O ghioaga cu care dau in cap unora care le incurca „afacerile” de famiglie, o tamaiere continuua a celor care ii ajuta in afacerile de famiglie. .. in asa ceva au transformat presa noastra „patronii bogati ” din Romania. Jurnalistii buni (putini cati au fost si mai putin ramasi), gratie lui CTP, Tatulici, Sorin Rosca Stanescu cu a lor struto-camila Clubul Roman de Ppresa AU FOST IMPIEDICATI cu multa perfidie dar si multa iscusinta sa fie sindicalizati in Organizatii Puternice care ar fi avut menirea sa nu-i mai tina la cheremul patronului putred de bogat, patron care le arunca cate un os din ospetele lui de neam prost proaspat imbogatit din furat. Astfel, dintre jurnalisti buni cei mai multi au plecat ori au fost alungati. A ramas plevusca care in nemernicia ei sta cuminte si-si asteapta cel os aruncat in batjocura de mitocanul cel bogat. Incet, incet sunt alungati si ultimii 2 – 3 verticali ramasi de tip Prisacariu, Turcescu ( nu ma deranjeaza ca s-a eliberat de secretu-i atat cat o fi fost el de grav, din contra, il apreciez) locul celor doi fiind ocupat de plevusca de tip striblea&manastire. Ceea ce se intampla la B1 acum, vede toata lumea. Jurnalisti verticali alungati, voci pana de curand critice la ponta, acum „cumintite” si toate astea in vazul lumii, fara nicio jena, fara nicio grija ca-si vor pierde in timp spectatorii, 90% contra PSD si Ponta. De unde este evident ca NU din audiente traiesc bravele noastre posturi de stiri TV.
    Mereu si mereu plevusca a’nalizatorilor ne spune ca nu avem partide bune de opozitie si asa este NU AVEM opozitie politica serioasa la PSD si Ponta.
    Uite ne_stimati a’nalizatori va intreb si eu, un oarecare consumator de presa :
    Presa de Opozitie la Puterea Actuala avem ?????? Nu !!! Nu avem si asta mi se pare mult mai GRAV. Las ca a vazut Tapalaga plin de entuziasm ca s-au dus in sfarsit mogulii. De unde i-o fi venit cel entuziasm, nu stiu, pentru ca eu percep presa mult mai ocupata de Ponta decat de Nastase la vremea lui. Se labarteaza Ponta pe toate ecranele si in toate ziarele mai ceva decat Ceausescu. Ala ne chinuia doar 2 ore pe zi, Ponta 24 din 24. Peste zi, cand intra pe o usa, cand iese de pe cea usa, apoi, seara, in prime time pe la toate televizoaree p’a rand p’a rand cu interviuri in care nu-l intreaba nimeni ceva cat de cat incomod. Bleah !

    Ia sa fi zis Boc ceva similar cu cea zis Ponta despre Nichita si iubirile sale, sa fi vazut ce mai freamat ce mai toc-zoaie cu deontologi ore multe si zile multe pe toate ecranele patriei. Acum, tac deontologii tac…si…tac…si tac… Ponta zice ce vrea muschii lui… si deontologii tac… eu n-am a le zice deontologilor dupa astfel de taceri N-aveti pic de RUSINE si DEMNITATE… macar cand va uitati in ochii nevinovati ai copiilor vostri, pentru ca si lor le amanetati viitorul, o sa plece si ai vostri copii sa rataceasca si chinuie prin lume, asa cum au plecat copiii nostri, NEMERNICILOR !

    Unei asemenea prese ca cea de la noi, asa cum s-a desfasurat ea in ultimii ani, eu nu-i doresc decat s-o vad dusa…dusa…dusa…unde a intarcat mutu’ iapa, ca mult RAU a mai facut acestui neam amarat.

  4. aCID spune:

    Nu sînt foarte tare la istorie și/sau jurnalism, de aceea apelez la dvs. pt o simplă opinie (eventual documentată ar fi excelent): în ce epocă se poate afirma că ziaristul român a putut să-și exercite complet liber și profesionist meseria?

    • Valentin Iclozan spune:

      Ghinion, vorba unui clasic de la Cotroceni, dar nici autorul nu e foarte tare la istorie si/sau jurnalism:-) Totusi, din experienta personala va pot spune ca in prima jumatate a anilor ’90 si chiar intr-o buna parte a decadei 1990 – 2000 presa isi respecta publicul intr-o masura care azi, unora, li s-ar parea SF curat. De pilda, azi o stire sau o campanie/emisiune in mod voit mincinoasa si calomnioasa este, dupa caz, tolerata, promovata si apreciata in functie de rating/trafic sau de eficienta atingerii scopului urmarit, care in covarsitor de multe cazuri nu are legatura cu interesul public, ci cu interesul – non-jurnalistic – al patronului, al grupului de interese din jurul acestuia etc. Sa limitam exemplificarea la web, ca e mai simplu: azi, interesul unui pseudo-jurnalist pentru eventualul sau cititor inceteaza dupa ce respectivul cititor a dat click pe stire. Relatia de foarte scurta durata cititor-jurnalist este limitata la acest click. Ce face cititorul dupa ce da click nu mai intereseaza pseudo-jurnalistul. Cititorul poate, dupa caz, sa aprecieze, sa critice, sa injure sau sa se duca se se impuste dupa lectura. Pseudo-jurnalistul nepreocupat de cititorul sau este, in schimb, preocupat sa creeze un alt text care sa determine un nou click din partea unui nou cititor. Sau chiar din partea primului cititor. Evident, cu o astfel de politica iti setezi publicul in zona persoanelor care se ghideaza preponderent dupa instincte sau care au memoria pestilor. Cred ca nu mai trebuie sa insist asupra profilului social al unui astfel de cititor (sunt tentat sa-l numesc pseudo-cititor, pentru ca, literalmente, nu citeste, ci se lasa pacalit de un titlu mincinos sau de o poza agresiva, adesea fara legatura cu textul. Si, de multe ori, ramane cu zero absolut dupa lectura.) Ei bine, ca sa inchei exemplificarea, pot sa va spun ca in epoca pe care am invocat-o (1990 – 2000) nu a existat aceasta cantonare sinucigasa in zona publicului de acest tip. Publicul nu era prezumat a fi imbecil de catre ziaristi. Pe atunci, daca scriai o stire mincinoasa in mod intentionat scenariul cel mai probabil era ca iti pierdeai slujba. Daca minciuna era neintentionata (gafa, documentare insuficienta, caz de forta majora etc), publicatia prezenta scuze pentru informatia gresita livrata publicului. Ziaristul responsabil era sanctionat, financiar sau administrativ (i se dadeau alte sarcini.) Va dau un exemplu de care unii din generatia mea isi mai amintesc: prin anii ’90, un ziarist de la o agentie privata de presa (erau mai multe pe atunci) a scris o stire despre un conflict violent intre civili si autoritati in urma caruia un om a decedat. Decesul respectiv a fost cap de ziar pentru multe publicatii. Dar, ghinion: s-a dovedit ca mortul respectiv nu era de gasit, pentru ca, spre deosebire de ziua de azi, cand copy paste-ul e rege, pe atunci ziaristii mai si verificau informatiile luate de pe agentiile de presa. Fie inainte de publicare, fie post-factum. Eventual dezvoltau subiectul printr-un follow up daca era cazul etc. Revenind la povestea noastra, patronul agentiei de presa, dupa ce a vazut ironiile cu „mortul inexistent” prin diverse ziare, l-a chemat pe reporter i-a zis: „-Daca-mi dovedesti ca mortul exista, te premiez. Daca nu exista, te dau afara.” Reporterul a cautat mortul vreo doua zile, nu l-a gasit si a fost dat afara.

      Povesti de acest tip au fost destule in epoca respectiva. Sigur, existau si pe atunci organe de presa de partid (mai degraba ziare decat televiziuni) sau partizane, fiecare cu publicul sau. Dar isi RESPECTAU publicul. Respectul si increderea publicului erau foarte importante pentru ziaristi (jobul lor depindea de asta) si pentru actionari (business-ul lor depidea de asta).

      O sa-mi spuneti ca, pe atunci, presa insemna in principal presa scrisa si ca exista o relatie directa, cititor-cumparator – companie mass-media (cititorul se abona sau cumpara ziarul daca ii aprecia continutul). Partial adevarat. La apogeul gloriei sale, Evenimentul Zilei pe doua titluri („Bulina rosie” sau ziarul de dimineata si „Bulina albastra” sau editia de pranz) tragea lejer in tipografie 5-6 sute de mii de exemplare. PE ZI.Si majoritatea se vindeau! Vanzarile pe print au scazut, insa, aproximativ liniar pe tot parcursul decadei, ceea ce a fost un fenomen firesc, indus de diversificarea peisajului media (apareau televiziunile private, catre sfarsitul decadei existau site-uri care afisau stiri etc). In ciuda scaderii vanzarilor, redactiile au mentinut in continuare un standard etic si profesional onorabil si au continuat sa-si respecte publicul.

      Nu mai insist cu felul in care s-a ajuns de la presa in cautare de solutii sustenabile in parteneriat cu publicul la presa care a abandonat jurnalismul si, inevitabil, si publicul (Retineti doar ca are o MARE legatura cu noua generatie de patroni. Vantu, de pilda, a ajuns patron de presa in ultima parte a anilor ’90, cu ziarul „Curentul”.)

      Si pentru ca, de fapt, m-ati intrebat si de libertate, am sa va spun ca nu stiu cand a fost „epoca aceea in care ziaristul roman a putut să-și exercite meseria complet liber”. Daca as fi azi mai cinic decat ieri, as spune ca in prezent poti sa scrii cele mai scelerate calomnii si, cu o probabilitate destul de mare, sa nu patesti nimic:-) Inseamna asta ca presa e mai libera decat acum un deceniu? Nu, pentru ca nu poti decupla libertatea de responsabilitate. De fapt, libertatea de care vorbiti are sens doar definita in raport cu factori limitativi de natura etica (sa nu minti, sa nu inseli asteptarile si increderea oamenilor) si profesionala. Altfel nu e libertate, e iadul.

      • aCID spune:

        Mda… eu am vrut să-mi verific o bănuială, cum că perioadele de prosperitate reală (gen interbelic timpuriu) ar fi putut concide cu cele de profesionalism+libertate (responsabilă, da) jurnalistic(ă). La bunul-simț: dacă fiscul nu te cocoșa, iar partidele își țineau promisiunile electorale cît-de-cît, atunci și patronii de ziare puteau să răsufle și să se dedice breslei. Dar în lipsa unor studii istorico-socio-economice, nu putem decît să ne bazăm pe memoria personală, atît cît e ea de obiectivă. Ghinion? Numai pentru cei care uită…

  5. Un om spune:

    Felicitari domnule Iclozan pentru curajul de a pune punctul pe i.
    Ne bucuram sa mai citim, chiar daca numai pe net, si articole adevarate, de gazetar.
    Si la multi ani si dvs de ziua presei.

    • Valentin Iclozan spune:

      Multumesc pentru urari si comentariu. Sa dea Dumnezeu sa prindem vremuri mai bune pentru aceasta meserie, indiferent daca suntem cititori sau jurnalisti.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll to top