bitcodePe la vreo 15-16 ani, într-un timp ireal de îndepărtat, câtă vreme îmi pare mai aproape decât ziua de ieri, mâncam SF pe pâine sau, dacă e să fiu consecvent cu spiritul trecutei epoci, mâncam SF cu foarte puţină pâine, pâinea fiind pe atunci pe cartelă.

Erau ultimii ani ai domniei lui Ceauşescu şi erau ani cenuşii, în care orice pretext evazionist pasibil să fenteze realitatea era salutar. Totuşi, foamea de SF m-a bântuit mult timp după ce a căzut Ceauşescu şi destui ani după ce SF-ul românesc l-a urmat pe Ceauşescu în mormânt, aşa cum a spus un cetăţean căruia îi este dedicat textul de faţă.

Citeam absolut orice intra sub eticheta SF, opţiunile înainte de ’89 fiind limitate drastic la câteva traduceri mai vechi din Asimov, la ruşii care nu puneau probleme, începând cu Efremov, la Almanahul „Anticipaţia” şi la câteva fanzine scoase chinuit, sub ochiul vigilent al cenzurii. Fanzin – cititorii tineri de azi n-au de unde să ştie – este termenul care desemna o revistă editată de un cenaclu de profil. Cenacluri SF existau cu grămada. Era o politică de succes a regimului: respectivele adunări ofereau tinerilor şi mai puţin tinerilor preocupaţi de fenomen o supapă de exprimare. Astfel, mişcarea SF autohtonă era mai bine ţinută sub control.

În „Anticipaţia” am dat peste primele texte ale cetăţeanului de care v-am pomenit. Şocul – în sens bun – a fost mai mare decât cel pricinuit de lectura mini-romanului „Regii nisipurilor” de George R.R. Martin, o traducere inspirată, prezentă în numărul inaugural al „Anticipaţiei”, cel din 1983.

După gustul puberului care era sus-semnatul la momentul respectiv, cetăţeanul scria neverosimil de bine. Stilul era comercial, fără a fi vulgar. Lectura era uşoară dar antrenantă şi acţiunea te fura, pentru că exista un fir epic solid în textele mai lungi. Personajele, unele abia schiţate prin sugestii sau detalii marginale, erau uluitor de vii şi de consistente. Reacţiile lor erau verosimile. O logică dură ca diamantul ghida povestea care, cel mai adesea, era fără happy-ending. Şi existau idei.

Cetăţeanul de care vă vorbesc avea propria sa definiţie pentru SF: în locul consacratului „Ştiinţă-ficţiune”, el a optat pentru „Speculative fiction – ficţiune speculativă„. La limită, literatură de idei. Cassargoz, Pythia, Omohom şi altele conţin idei. Unele, de natură să te pocnească în cap în anul de grație 1987. Reţeaua Informondia din Pythia este World Wide Web-ul de azi, descris funcţional într-o vreme când Arpanet-ul din care avea să se nască internetul era o noţiune cu sens doar în capetele unor militari americani de rang superior.

Cetăţeanul scria şi critică SF, într-o manieră care şoca mai mult chiar decât textele literare. Autori cu oarecare prestigiu în fandom (mişcarea SF naţională), fie că se numeau R. Bretin, B. Ficeac sau M. Grămescu, erau desfiinţaţi mai rău decât ultimii debutanţi dacă textele lor clacau la proba valorică sau aveau de furcă cu logica şi bunul simţ. Cenacliştii la început de drum erau trimişi să înveţe gramatica limbii române, o materie sine qua non în SF, care avea întâietate chiar şi în raport cu cele 3-4 legi asimoviene ale roboticii. And so on. Nu existau tabuuri când cetăţeanul se apuca să critice.

Poate că pare patetică înşiruirea asta de amintiri şi de impresii din lecturi bazate pe opera unui om cunoscut azi îndeobşte pentru alte lucruri. Aşa că am să încerc să rezum: într-o epocă bazată pe fals, pe conformism, pe aproape-religia că o entitate superioară (numiţi-o cum vreţi – Partidul, Poporul conducător, Genialul Cârmaci etc) va stabili întotdeauna ce-i bine şi ce-i drept pentru toţi membrii agregatului social, vine un nene până în 30 de ani, cu chelie prematură, cu o argumentaţie de fier şi cu zero respect faţă de tabuuri, care predică din paginile unei publicaţii apărute sub egida C.C. al U.T.C:

Valoarea şi originalitatea sunt criterii de decădere în aprecierea unei opere literare şi sunt criterii valide în viaţă, în general. Raţiunea, efortul, logica şi bunul simţ sunt atuurile celor care reuşesc, fie în SF, în particular, fie într-un oarecare palier al existenţei, în general. Tabuurile, clişeele tâmpite, lucrurile calchiate după alte lucruri nu pot substitui creaţiile valoroase şi originale.”

Nu-i tocmai un citat, ci mai degrabă sinteza a ceea ce-şi aminteşte sus-semnatul că a citit (şi înţeles).

Coroborate cu diverse referinţe anglo-saxone, aceste tăieturi cu bisturiul-laser în ciulamaua călduţă a mediocrităţii comuniste au fost de natură să tulbure suficient minţile unui adolescent, până la a-l face să spună, într-o exprimare echivalentă celei contemporane: „Wow! Tipul ăsta e valabil!”

„Tipul ăsta” a rămas valabil, din perspectiva sus-semnatului, şi după ce a picat Ceauşescu iar mişcarea SF subzistentă în clocitoarele comuniste artificiale a subcombat la câţiva ani distanţă. „Tipul ăsta”, în nişte conjuncturi bine disecate de diverşi „binevoitori”, s-a făcut ziarist. O minimă bucurie, la început: era o bună ocazie, pentru sus-semnatul, să-l citească mai des. O dezamăgire ulterioară: a abandonat SF-ul şi scriitura literară, în general. Prin 2000, citind „Timp mort”, am avut impresia că ştiu şi de ce: resorturile motivaţionale care au generat scrierile din anii ’80 nu mai existau în anii ’90 şi nici după aceea. Probabil, şi publicul destinatar al unor astfel de scrieri se împuţinase. Un alt public, tânăr, impregnat de galm-ul nouăzecist, superficial în etică dar valsând, pragmatic ca dracu, prin foamea de bani şi penuria de caractere a sfârşitului de secol, îşi făcea loc. Cât ar fi înţeles un astfel de public din „Vremea mânzului sec”, spre exemplu? Foarte puţin – e pariul meu.

„Timp mort” – o colecţie de texte jurnalistice plus un crochiu de roman derivat, parcă, dintr-un scenariu avortat de film prost de cinematecă (există şi filme proaste de cinematecă) – a marcat, din perspectiva extrem de subiectivă a autorului acestor rânduri, dispariţia scriitorului în beneficiul ziaristului.

bitcode2Acum, după încă vreo 15 ani, înţeleg că şi ziaristul abandonează cursa. Aş minţi dacă aş spune că nu-mi pare rău, deşi nu jurnalistul post-decembrist m-a captivat pe mine în tinereţe. Aş minţi, de asemenea, dacă aş nutri speranţe într-o resuscitare a filonului literar: lumea asta e mai otrăvită decât cea în care acum 10 – 15 ani un scriitor se dematerializa discret, printre de ciorne de editorial.

Balada Cavalerului Programator este un text din tinereţe al ziaristului care s-a retras ieri. Este unul dintre puţinele texte ale sale care, în mod real, nu mi-au plăcut, deşi cred că i-am pătruns sensul. Este unul dintre puţinele sale texte care are o morală voit-izbitoare, întocmai ca o fabulă. Morala te pocneşte la capătul unei călătorii iniţiatice în ambele sensuri ale axei timpului: Cavalerul Programator se duce la originea a ceea ce ne-am obişnuit să privim azi ca pe un dat de la Dumnezeu: calculatorul. După ce atinge originea, urmează voiajul în sens invers. Însă călătoria e lungă iar timpul, necruţător, astfel că la întoarcerea acasă Cavalerul Programator este un bătrân într-o lume ciudată (şi poate nu doar ciudată), în care nu se mai regăseşte. Şi tot ce au putut să-i dea de făcut bătrânului Cavaler Programator a fost să-l pună să lipească etichete pe nişte cutii vechi, într-un subsol uitat de lume.

Povestea e tristă, dar mai tristă îmi pare alegerea răspunsului la ultima întrebare din acest lung eseu: cine merită deplâns cu întâietate – Cavalerul Programator, care a aflat un adevăr dar s-a pierdut pe sine, la întoarcere? Sau lumea asta, în care Cavalerul Programator lipeşte etichete în cel mai fericit caz, şi care pare, azi, foarte predispusă să se piardă pe sine fără să cunoască vreodată adevărul?

junkyard

Acest articol este proprietatea Pagina de Politică și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Votează: Foarte slabSlabMediocruBunFoarte bun (22 voturi, media: 4,68 din 5)
Se încarcă...

Articole similare

16 Responses to Cea de pe urmă baladă a Cavalerului Trudnic Programator

  1. […] Iclozan a scris un text foarte bun despre motivația de caracter a lui CTP, aceeași azi ca acum peste 30 de […]

  2. […] Iclozan a scris un text foarte bun despre motivația de caracter a lui CTP, aceeași azi ca acum peste 30 de […]

  3. nadia nitov spune:

    admirabil scris. are tot ce-i trebuie articolul. te duce, te intoarce dar nu uita ce are de spus. cati mai reusesc performata asta in ziua de azi? ii numeri pe degete. felicitari! n-am stiut ca programatorul a avut aripi si-a zburat cu ele. acum, ca stiu, parca si mai tragica mi se pare situatia din presa. cu fosti zburatori ajunsi pupatori de imbecili politici. e groaznic sa te pierzi pe tine! pentru ce? pentru niste bani, pentru putere, pentru a face rau unor oameni? urata, stramba si murdara lume e lumea in care traim. lumea banului. in loc sa „scormone lumina” a ajuns sa scormone intunericul fetid al politicii dambovitene si daca doar il scormonea, treaca mearga, dar a scos din noroi homunculusi odiosi pe care i-a lustruit si i-a facut dumnezei. mai bine lipea etichete si-si pastra sufletul. cu siguranta, la cat e de destept, nu murea de foame. ca atunci cand pleci nu iei nimic dincolo cu tine, doar sufletul. infecta e dorinta de marire cu orice pret. izvoraste direct din iad! mult le place iadul celor din mass media romaneasca.

  4. George spune:

    De dragul povestii, sa nu inducem totusi cititorii in eroare: Arpanet a aparut cu mult inainte de 1987.
    https://en.wikipedia.org/wiki/ARPANET

  5. OINAR spune:

    atunci cand imi dau ochii peste concluzii precum „cititorii tineri de azi n-au de unde să ştie” realizez ca este mai bine sa inchid pagina inainte ca venele sa imi plesneasca de nervi, indiferent cat de atragator ar fi putut fi subiectul textului. ma voi ruga ca finalul existentei mele pe aceasta planeta sa survina inainte de a delira astfel.

  6. […] Iclozan a scris un text foarte bun despre motivația de caracter a lui CTP, aceeași azi ca acum peste 30 de […]

  7. […] Iclozan a scris un text foarte bun despre motivația de caracter a lui CTP, aceeași azi ca acum peste 30 de […]

  8. Bibu Caolin spune:

    Nu credeam ca mai stie cineva prin ce s-a remarcat personajul respectiv in acel timp. Cele patru sfaturi cu care cavalerul a plecat cred ca sunt valabile si acum.
    Multumiri pentru un articol cum rar am mai vazut de ceva timp incoace.

    • Valentin Iclozan spune:

      🙂 Cei care erau adolescenţi în „Epoca de Aur” n-au dispărut chiar toţi. Şi nici n-au emigrat cu toţii, deşi unii poate regretă. Cu plăcere, pentru toţi cititorii şi, în special, pentru cei care-şi amintesc de puţinele lucruri bune de atunci.

  9. maxxx spune:

    Dar cine este cetateanul amintit de d-voastra?

  10. Doru spune:

    Domnule, jos cu palaria!

    Un laudatio perfect echilibrat pentru un tip care inseamna mai mult decat celebrul sau acronim.

    • Valentin Iclozan spune:

      Multumesc pentru comentariu. E vorba despre reperele cu care te-ai format ca om. În cazul meu, acesta a fost unul dintre ele. Întrucât toţi suntem oameni şi, deci, predispuşi greşelilor, mă bucur că pe unii dintre cei pe care-i apreciez i-am cunoscut doar prin intermediul operelor lor. Am fost, probabil, ferit în acest mod de multe dezamăgiri.

    • Mandulea spune:

      Subscriu. Excelent!
      Si raspunzand intrebarii din final – cu siguranta e de plans lumea asta…

  11. ZorracK spune:

    Asta e CTP-ul!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll to top